Ieri a fost ultima zi de scoala. Lung an. Frumos an. Plin de detoate. Ieri dimineata Mara plangea. M-am si speriat, am crezut ca ii e rau, luni a facut un soc termic din cauza caldurii si am crezut ca ii e cumva. Nu. Plangea de tristete ca se termina scoala. A plans acasa si apoi a plans si la scoala. Eu n-am plans. Eu am ras. Nu intelegea de ce rad. I-am adus aminte cum s-a simtit la sfarsitul anului scolar 2015. Cum vroia sa arda carti, sa nu mai mearga niciodata la scoala, sa moara.
A inceput si ea sa rada si mi-a zis ca nuuuu, ca e trista ca n-o sa o mai vada pe doamnaaaa. Am asigurat-o ca o sa o vada, aici toata lumea vede pe toata lumea zilnic. A decis ca o sa o ia in brate cand o vede in septembrie. Am fost de acord.
La final de an copiii duc felicitari de multumire speciale profesorilor. Exista raion cu asa ceva in fiecare magazin. M-am gandit ca si copiii din clasa merita un mare multumesc pentru cum au primit-o pe Mara, au iubit-o si au acceptat-o fix asa cum e ea. De cate ori a plans la scoala in anul asta cineva sau mai multi cineva au imbratisat-o pana i-a trecut. De cate ori n-a inteles ceva, cineva sau mai multi cineva au ajutat-o. Asa ca le-am facut briose cu ciocolata si ieri la 11 m-am prezentat cu ele in clasa. Chiotele au fost inimaginabile. Le-am multumit la toti pentru tot. Am mers si la directoare si i-am spus ca mi-a salvat copilul de la tristete iremediabila si de la ura de scoala.
La finalul zilei de ieri am primit toate caietele Marei si o scrisoare cu "scorul final". S-a descurcat extrem de bine. Ea, singura. A facut tot ce i s-a cerut, a muncit cu constiinciozitate (unoeri ne inebuneste cu ambitia) a facut singura temele, cu mine doar la inceput cand trebuia sa-i traduc cerinta. Acum un an nu stia engleza deloc. Cel mai bun lucru pe care eu personal l-am facut pentru ea in acest an a fost ca am mers la scoala acea ora de job la pranz si la voluntariat. Faptul ca am intrat in sistem, am vazut ce si cum fac ei acolo, i-am cunoscut pe toti cei implicati mi-a permis sa o ajut cu informatii "de interior". Faptul ca am inteles cam cum lucreaza ei cu copiii m-a ajutat pe mine sa nu intru in isteria "aoleu, mama, or face ceva carte la scoala asta?", isterie des intalnita printre parintii romani de aici.
La scoala se lucreaza. Intens. Zi de zi 6 ore pe zi. De aia nu e nevoie de milioane de teme acasa, de aia copilul a putut sa-si rezolve tema saptamanala singura. Ajutorul meu a fost faptul ca i-am cumparat un mare dictionar Oxford. Nu refuz sa-i traduc cuvinte engleza-romana sau invers dar am inceput sa refuz sa-i explic definitii. Am trimis-o la dictionar si a invatat sa apeleze la el tot timpul. In timp, dupa invatarea englezei, a aflat ca poate apela la el si pentru traducere pentru ca daca citeste explicatia cuvantului o intelege si atunci stie sa traduca singura cuvantul respectiv.
Faptul ca dupa primul an de scoala aici, an in care a inceput fara limba, ea a putut sa obtina scor maxim la citire-intelegere de text si scor "in asteptarile varstei" la scriere si matematica ma face sa cred ca se descurca. Ca ii place. Ca intelege. Ca poate. Ieri cand i-am explicat scorul din scrisoare a stat putin si apoi a zis "sunt mandra de mine, mami!" Ea e un copil care tinde sa se autocritice, e prima data cand a zis ca e mandra de ea desi eu ii spun mereu-mereu-mereu asta. Acum i-a venit confirmarea de la "forul superior" pentru ca scoala asa e in viata copilului, de multe ori ea nu ne mai crede sau asculta pe noi, ea vrea confirmarea doamnei, a scolii, a profesorilor. Pe care acum a obtinut-o in cifre clare. Si in zambete si imbratisari si cuvinte minunate din partea profesoarei.
Pe 29 iulie se face un an de cand ne-am dat jos din avionul ala. A fost al doilea cel mai bun lucru pe care l-am facut noi in viata asta. Primul a fost Mara.
Aseara am scos-o la restaurant ca sa o felicit :)
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu